Mai multe

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Haiducii

Haiducii sunt prezenți în toate țările din Balcani ca luptători pentru dreptate, împotriva boierilor locali și ai străinilor asupritori. Trecuți sub tăcere de manualele din epoca regilor, considerați elemente care provoacă dezordine, priviți cu circumspecție de comuniști, pe de o parte considerați bunicii luptei de clasă, pe de altă parte, considerați un exemplu nu tocmai potrivit pentru societate, în pericol de a cădea în uitare azi, haiducii și pandurii, au reprezentat pentru popor, adevărați eroi.

În special, timp de o sută de ani, Oltenia cunoaște o escaladare a fenomenului; după Pacea de la Passarowitz, când Oltenia a trecut în stăpânirea austriacă și până după revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, haiducia a constituit, de multe ori, singura soluție în fața represiunilor și nedreptăților.

În Oltenia (un adevărat ținut al haiducilor), haiducia apare ca fenomen, mult mai devreme, de fapt după 1560, odată cu Baba Novac, continuă cu legendarii Gruia Novac (unul dintre fii săi), cu Iorgu Iorgovan și cunoște o adevărată explozie, devenind o modă, în timpul ocupației austriece până după revoluția lui Tudor Vladimirescu.Timp de aproximativ 300 de ani, (cca.1560-1860) există un lung și neîntrerupt șir de haiduci celebri.

Vremea haiducilor apune în preajma unirii principatelor, odată cu revoluționarul Popa Șapcă, ultimul care ridică la luptă cetele de haiduci.

Cum datele despre haiduci sunt de multe ori contradictorii, considerați tâlhari de către stăpânitori și eroi de către popor, o prezentare a lor într-o lumină neutră este o sarcină ingrată.

Pandurii

Pandurii, în România, în majoritatea cazurilor, sunt tot haiduci înrolați într-o oaste paramilitară (cea a pandurilor) care a stârnit revoluția de la 1821.

Termenul de pandur este folosit prima dată în lumea germanică, derivat din denumirea grupurilor de vikingi care făceau diversiuni în vremuri străvechi, când vikingii pustiiau sudul mării Baltice.

În epoca modernă, prusacii au reinventat poveștile, folosind trupe special pregătite pentru producerea diversiunilor în armata habsburgică: asasinarea comandanților, răpirea unor persoane de rang înalt, distrugerea depozitelor de muniție, trupe speciale care acționau, de regulă, în spatele frontului. Habsburgii au preluat și ei metoda, răspunzându-le prusacilor cu aceeași monedă.

În Oltenia, termenul de panduri a fost introdus de austrieci. În momentul în care au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci care îi atacau când nu erau pregătiți, la locuri de popas, hanuri, crâșme, locuri strâmte au hotărât să angajeze mercenari din rândul populației din zonă, pentru prinderea haiducilor.

Numai că în Oltenia totul a luat o întorsătură neașteptată, mulți haiduci au găsit bună ideea ca în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie fără să facă nimic; timp de aproape doi ani, austriecii au plătit simbrie unor haiduci ca să prindă alți haiduci, nici un haiduc nu a fost prins. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească Oltenia cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale.

După plecarea austriecilor, titlul de pandur și-a schimbat, pentru un timp, întru-câtva, înțelesul, devenind un fel de cete menite să apere boierii de haiduci (un fel de poliții personale), denumirea era preluată de la austrieci și venea să semnifice un corp de arnăuți mai mare și bine înarmat.

Când a izbucnit războiul ruso-turc, cuvântul pandur și-a schimbat iarăși înțelesul. Țarul a dorit, inițial, închirierea unor oameni ai boierilor care cunoșteau locurile și astfel, le-ar fi ușurat sarcina.

Boierii au refuzat să se despartă de gărzile lor, care revin acum la vechea denumire de arnăuți, pentru că, între timp, țarul dă sfoară în țară că înrolează volunari, panduri, contra unei solde foarte atrăgătoare. Imediat apar voluntari din toate colțurile țării, dornici să lupte cu turcii. Majoritatea celor înrolati sunt, de data aceasta, haiduci dar printre ei apar și arnăuți și alte categorii de oameni.

Într-o singură săptămână, numărul pandurilor înrolați atinge cifra de 50.000, care erau împărțiți în cete de 1000-1500 de oameni, sub conducerea unor căpetenii alese de ei, în general sînt căpetenii de haiduci.

După plecarea rușilor, pandurii ajuseseră o castă militară, cu uniforme, tabere de instrucție, corturi și tot echipamentul militar aferent, muniție și armament, dar care, nemaifiind plătiți de țar, constituiau o forță greu de ținut în frâu, mai ales că erau oameni obișnuiti cu luptele.

În momentul în care pandurii plecau conduși de Tudor Vladimirescu, termenul de pandur iși schimbă pentru ultima dată sensul, în membru al unei armate paramilitare de revoluționari, sau o armată de haiduci și răsculați întocmită după toate legile moderne ale războiului.

Panduri și haiduci celebri din Oltenia:

  • Tudor Vladimirescu (Domnul Tudor) din Vladimiri, Gorj

  • Iancu Jianu din Caracal, Olt

  • Gheorghe Magheru Bârzeiu de Gilort, județul Gorj

  • Petrache Poenaru din Bănești,Vâlcea

  • Andrei Popa (Andri Popa) din Seaca, Dolj

  • Ioniță Tunsu (paraclisierul sau răspopitul) din Optași, Olt

  • Preda Drugănescu (Drugă) din Drăgășani,Vâlcea

  • Pavel Lotru din Bălcești, Vâlcea

  • Marius Pârv din Ploștina, Gorj

  • Anghel Panait (Anghel Șaptecai) din Vâlcele, Olt

  • Amza Scorțan din Amărăști, Dolj

  • Toma Alimanu din Ostrovu, Mehedinți

  • Ionică Lambru din Ostrovu, Mehedinți

  • Mihail Călimanu din Călimani, Vâlcea

  • Radu Ursan din Jupânești, Gorj

  • Neagu Papură din Daneți, Dolj

  • Ene Hățu din Celaru, Dolj

  • Popa Șapcă din Celei, Olt

Tudor Vladimirescu

Conducătorul Revoluției din 1821

Domnitor al Țării Românești

1821 – 28 mai 1821

Data nașterii: 1780

Locul nașterii Vladimiri, Țara Românească

Data decesului 27 / 28 mai 1821, (41 de ani)

Locul decesului Târgoviște, Țara Românească

Frați Papa și Constandina

Activitate:

A comandat pandurii la Revoluția din 1821

Bătălii / Războaie Războiul Ruso-Turc (1806-1812)

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a întrebuințat în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.

Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița.

Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac.

Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.

Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice norodul la arme, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al Proclamației de la Padeș i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod.

Intrând în București în fruntea adunării poporului, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor Domnul Tudor. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dușman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I pentru merite deosebite în executarea de hărți militare.

Tudor Vladimirescu a avut un frate (Papa) și o soră (Constandina) ai căror descendenți trăiesc și în ziua de azi în Oltenia.

Iancu Jianu

Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842) a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârșit mânuitor al armelor și un foarte bun călăreț. Se zicea că nu are egal în țară într-o luptă dreaptă deși nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund și zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrazneț, energic și avea un farmec personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanați.

La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci și trei tunuri. Acțiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau și un puternic caracter național (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.

Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sînt incendiate Vidinul și Plevna, fiind ucis și pașa din Vidin , în replică la acțiunile pașalei care atacase Craiova și mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reușit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obștii în Craiova și Caracal.

Este prins printr-un șiretlic pe când mergea neînsoțit, pe străzile Bucureștiului. Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplari cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soț un osândit, acesta era iertat. Mai multe domnițe de la curte își exprimă această dorință. Iancu Jianu o alege pe Sultana Gălășescu, o jupâniță din anturajul domniței Ralu, fiica lui Caragea vodă, și renunță treptat în următorii ani la viața de haiduc.

În 1821 Iancu Jianu, la anii maturi, îl întâmpină într-un cadru emoționant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jian făcând joncțiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intră în rândurile pandurilor.

Primul steag al României, steagul purtat de Tudor și realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în București, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central București a fost donat guvernului României de un urmaș al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preț in pereții casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.

S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul haiduciei. În biserica Adormirea Maicii Domnului aflată în orașul Caracal, ctitorită de familia Jianu, se află înmormântat vestitul haiduc.

Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figură legendară și romantică într-o perioadă foarte tulbure din Țara Românească.

S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care își povestea faptele:

“Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceata de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina”

“nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”

Gheorghe Magheru

Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj – d. 23 martie 1880, București) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic.

Gheorghe Magheru era descendent unei familii transilvane stabilite în Oltenia.

Haiduc celebru din zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

La o vârstă foarte fragedă a fost obligat, împreună cu familia, să ia calea pribegiei, când, în august 1806, un corp expediționar turc sub comanda lui aga Bechir, nepotul pașei Regep a prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost capturați și omorâți de haiduci în apropierea satului Obârșia, Gorj. Printre acei haiducii se aflau tatăl și fratele său mai mare.

Devine vestit de foarte tânăr, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1828, la Băilești a avut loc o importantă luptă între turci (25.000), care ocupaseră satul, și ruși (28.000), alături de care luptă și un detașament de1.200 de panduri. După bătălie, turcii au fost izgoniți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului ruso-turc, Magheru a primit rangul de căpitan de panduri și a fost decorat de țarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.

În 1821 i s-a alăturat cu grupul său de panduri lui Tudor Vladimirescu. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor la Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele și cu vărul său, Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor Vladimirescu. Împreună cu alți panduri din subordine, s-au ținut de răzbunări împotriva boierilor și slujbașilor domnești. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu a decis să-i aducă lângă el.

După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câțiva ani, apoi a fost înrolat în armată, unde a fost avansat rapid în grad datorită calităților sale.

A fost membru al Societății secrete masone Frăția, 1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu.

A format la Craiova guvernul provizoriu revoluționar alături de Nicolae Bălcescu, și Costache Romanescu.

Odată cu detronarea prințului Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar național, apoi a devenit generalul armatei române.

După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluționar, Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluției și s-a retras cu trupele revoluționare în Oltenia, unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă Râmnicu Vâlcea.

Declarația lui Gheorghe Magheru:

Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea”.

Pe aleea ce duce spre Complexul muzeal Gheorghe Magheru a fost montată o placă de marmură cu istoricul locului: Pe acest loc, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a instalat tabăra militară revoluționară de panduri și voluntari. În memoria acestui eveniment, în anul 1973, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la Revoluția din 1848, s-a ridicat un obelisc și a fost inaugurat muzeul de la Râureni.

Nevoit să se exileze la Viena, a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor Moldova și Țara Românească.

A revenit în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a promovat unirea principatelor române și a sprijiit democratizarea și modernizarea lor.

Bulevardul Magheru din București și străzi din Sibiu și Timișoara îi poartă numele.

Petrache Poenaru

Născut 10 ianuarie 1799

Benești, Țara Românească

Decedat 2 octombrie 1875, (76 de ani)

București, România

Domeniu: pedagog, inventator, inginer și matematician

Cunoscut ca inventator al tocului rezervor

Societăți membru al Academiei Române

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea – d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române.

Petrache Poenaru, scapat ca prin minune de la moarte, plecă la rugămințile lui Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris, unde studiază filologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris.

În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală.

Primul român care a călătorit cu trenul:

La 15 septembrie 1830, se deschide în Anglia prima cale ferată din lume, care va face legătura între Liverpool și Manchester. La 27 octombrie 1831 tânărul Petrache Poenaru, spunea printre altele:

Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încarcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi…

A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova.

În tinerețe a fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu iar ulterior, revenind în țară după călătorii și studii tehnice, s-a implicat în domenii legate de învățământ, administrație și inovație.

Între 1834 – 1836 a insistat pentru introducerea Sistemului Metric Zecimal în Muntenia.

Împreună cu alți oameni de seamă a contribuit la înființarea în 1835 la Pantelimon a Școlii de Agricultură[2]. Din poziția de membru al Eforiei Școlilor Naționale în 1850 devine co-fondator al Școlii de Poduri și Șosele (actuala Universitate de Construcții din București). În 1870, spre sfârșitul vieții sale, a fost ales membru al Academiei Române.

În discursul de recepție la primirea în Academia Română, a susținut că cele 5 luni cât a fost pandur și haiduc i-au schimbat complet destinul și va păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe.

Primul ziar românesc:

Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc de propagandă, așa după cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România de prezentare corectă a idealurilor revoluționare ale lui Tudor.

Revoluționar la 1848:

Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. A semnat P. Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și C. Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie a României). Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dintre descendenții cunoscuți se poate aminti scriitoarea Alice Voinescu (1885 1961) născută la Turnu Severin.

Fosta stație de metrou Semănătoarea îi poartă acum numele.

Andrei Popa

Andrei Popa (sau Andri Popa) este un haiduc originar din Seaca, județul Dolj, se alătură lui Iancu Jianu și atacă Vidinul și Plevna.

Ceata lui avea sarcina să recupereze din seraiul pașalei și din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci. Numai că Andri Popa nu se poate hotărî și încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruțe și le trece Dunărea în Oltenia.

Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase și supuse așa că aveau destulă căutare. Prețurile depindeau de mușteriu, de la prețuri mai mult simbolice, o șa, o armă, până la sume bune de bani.

Trece chiar munții în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră și le vinde și pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre aceasta întâmplare; după 3-4 ani, un velpașa și oameni ai domniei vin să caute cadânele, promițând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reușesc să le afle din vorba în vorba refuză sa plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră țărănci.

Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părți de păduri iar în părțile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului.

Se zice că și-a ales câteva cadâne și a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovarașii săi, nu ieșea decât să haiducească și vara când fântâna seca pe perioadă de secetă. Fântânile sunt și azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare.

Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemți în primul război mondial, când au ocupat Craiova.

Ioniță Tunsu

Ioniță Tunsu zis și Tunsu, Răspopitul, Paracliserul, originar din Optași, județul Olt, a fost un haiduc romăn.

“Un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeșului, care-l prețuia, își pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon și chiar să-l investească în haina preoției”, scria George Potra în “Bucureștii de altădată“.

A fost paracliser la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței și locuia chiar în curtea bisericii.

La un moment dat s-a răzgândit (este neclar din ce motive) în privința ocupației sale și a refuzat să mai toarne ulei în candele. Și-a tuns părul și a plecat în pădurea Strehareț din Olt să haiducească. Și-a strâns repede o ceată. A plecat spre Craiova, la început ceata sa a fost unită cu cea a lui Amza Scorțan prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait înapoi în Olt.

Devine pandur în armata lui Tudor Vladimirescu în 1821 și ajunge din nou la București, apoi la Drăgășani. Apoi, împreună cu oamenii lui acoperă întreaga distanță dintre București și Craiova. Cu ei calcă pe neguțătorii bogați și pe boierii care se aflau în țară, la moșiile lor. Se spune că Tunsu nu omora, nu schingiuia și lăsa păgubașului bani de drum și de cheltuială. Mai mult, zice folclorul, dăruia bani văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă și de ceată și cheltuia și pe pistoale.

Generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu și i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând. Ioniță l-a pândit pe Kiseleff la un popas între București și Târgoviște, dar nu l-a împușcat, deși putea. I-a scris generalului: “Capul excelenței tale a fost azi în bătaia puștii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară.” Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viața lui Tunsu. Agia i-a întins o cursă. A promis o recompensă de 1.000 de lei și scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat de finul său.

La podul Grozăvești îl aștepta potera. Haiducii au fost împușcați. Tunsu și alți doi, răniți, s-au aruncat în apa Dâmboviței. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanții lui Kiseleff și l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineață. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuța.

Pavel Lotru

Pavel Lotru din Bălcești, poate cel mai eficient haiduc din Oltenia, a fost căutat mai bine de 3 ani de imperiali și potere, dar nu a fost prins. A dispărut, dar banii furați de el au circulat imediat prin toate târgurile Olteniei.

A dat cea mai grea lovitură austriecilor în timpul ocupației Olteniei.

Pavel Lotru era un haiduc care haiducea pe ambii versanți ai Carpaților, atât în Gorj și Vâlcea, cât și prin părțile Sibiului, unde avea mai multe ibovnice nemțoaice și unguroaice, neveste ale oamenilor de vază din Sibiu.

Află de la o ibovnică că urmează să sosească în Oltenia caravana care strângea impozitele și care venea din Ungaria, Croația și Transilvania. Caravana venea acum în Oltenia să ridice taxele; erau 20 de căruțe cu pereți metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemțești, ticsite de pungi cu galbeni.

Nu a dat singur lovitura, deși el a fost capul, ceata lui s-a unit cu cetele de haiduci ale lui Radu Ursan și Neagu Papură.

Furtul a fost atât de mare încât a produs un adevarat dezechilibru financiar în Imperiul Habsburgic dar, în același timp, a dus la devalorizarea banilor în Oltenia, precum și la destituirea banului Craiovei apoi la inființarea cetelor de panduri sub conducere austriacă.

Marius Pârv

 

Marius Pârv din Ploștina, Gorj a fost un haiduc renumit în zona Gorjului și Mehedințiului, a fost pandur în luptele cu turcii și căpitan de panduri în Gorj, a fost printre primii care l-au însoțit pe Tudor Vladimirescu și a murit tăiat de eteriști, apărându-l pe Tudor până la ultima suflare.

Anghel Panait

Anghel Panait, zis Anghel Șaptecai sau Anghel de la ocnă, din Vâlcele, Olt.

Haiduc în pădurea Strehareț la început, apoi în toată Oltenia și până în București. A fost spaima boierilor și domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. A fost și cu Iancu Jianu peste Dunăre.

S-a făcut cârciumar la Drăgășani, apoi în București, s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumareasă. A murit otrăvit de aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgășani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără.

Viața sa a stat la baza filmului românesc Haiducii lui Șaptecai (1970), regizat de Dinu Cocea. Rolul principal a fost jucat de Florin Piersic.

Amza Scorțan

 

Amza Scorțan a fost un haiduc din zona Doljului, a luptat mai bine de 30 de ani împotriva tuturor: boieri, austrieci, fanarioți și turci.

A fost ucis de poteră în mlaștina de la Vadul Corbului, unde se ascunsese cu oamenii lui, dar au fost vânduți de un localnic care îi zărise când se îndreptau spre păpuriș. Potera a dat foc păpurișului și stufului și când Amza a încercat să fugă împreună cu oamenii lui, potera i-a împușcat pe toți, apoi au fost puși în furci la porunca boierului Stanciu.

Ionică Lambru

Ionică Lambru — haiduc din Mehedinți și la bătrânețe pandur, a luptat contra austriecilor, contra turcilor. La bătrânețe l-a insotit și pe Tudor Vladimirescu deși la vârsta lui alții mergeau sprijiniți în toiag.

Dupa moartea lui Tudor Vladimirescu, s-a retras la munte, trăind singur undeva prin Munții Mehedințiului.

Mihail Călimanu

Mihail Călimanu — haiduc din Vâlcea, a luptat contra habsburgilor, hărțuindu-i în permanență. Se spune ca avea o voce foarte frumoasă.

A fost împușcat, în mod ciudat, de ruși. Nu se știe în ce împrejurari.

 

Radu Ursan

Radu Ursan din Jupânești, Gorj, a fost un haiduc român.

Ceata lui, alături de cetele lui Lotru și Papură, a participat la marea lovitură dată austriecilor de la Drăgășani, în 1726, când au jefuit o mare caravană compusă din 20 de căruțe cu pereți metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai, care strânsese taxele din Ungaria, Croația și Ardeal și venise să facă acest lucru și în Oltenia.

Radu Ursan este renumit pentru felul în care îi batjocorea pe soldații imperiali. Aceștia erau dezbrăcați și puși să joace piese de teatru în pielea goală și cu măști pe față, spre hazul mesenilor care se adunau ca la teatru cu mic cu mare ca să vadă comediile. Prizonierii erau puși să joace povești populare.

Descrierea este făcută de contele Maxim Von Bindewald, care fusese trimis să cerceteze furtul, dar a fost luat prizonier de către mucalitul Ursan, jucând iedul numărul 4. Poveștile erau modificate, erau mai mulți lupi și iezi, pentru că erau mai mulți prizonieri care trebuiau toți să joace.

Tot contele povestește că Ursan avea obiceiul să țină mai multe zile prizonierii care o rupeau pe românește, foarte utili la dialogurile din piese. Nu a fost nici el prins de austrieci, dar a murit într-o luptă cu turcii, câțiva ani mai târziu, tocmai la Caransebeș, într-o bătălie dată în acele locuri.

Așa a dispărut unicul haiduc “regizor”.

Se bănuiește că balada populară “Radul Mamii”, culeasă de pe meleagurile Gorjului, i-ar fi fost dedicată.

În urma furtului taxelor strânse de funcționarii imperiali, în care au fost implicate cetele de haiduci ale lui Radu Ursan, Pavel Lotru și Neagu Papură, în 1726 administrația austriacă l-a destituit pe Gheorghe Cantacuzino, Banul Craiovei, moment în care boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică.

Neagu Papură

Neagu Papură a fost un haiduc despre care nu se știe decât că ceata lui a participat alături de ceata lui Pavel Lotru la furtul de la Drăgășani. Apoi a fost urmărit, dar este posibil să fi trecut în Bulgaria pentru un timp.

Ene Hățu

Ene Hățu din Celaru, județul Dolj a fost un haiduc, a cărui ceată haiducea prin Romanați, poterele evitând să-l urmărească, căci se spune că lega în hațuri oamenii poterelor și arnăuții prinși și îi supunea la chinuri teribile, de acolo venindu-i și porecla.

Foarte puțini aveau curajul să se apropie de el, ura poterașii și arnăuții mai mult decât pe boieri.

Nu se știu motivele cruzimii și nesecatei dorințe de răzbunare a lui Hățu împotriva arnăuților și poterașilor, dar se pare ca ei și familiile lor și nu boierii, constituiau ținta lui principală.

În 1821, la apelul lui Iancu Jianu, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Apoi în 1848 intră cu ceata lui de haiduci între revoluționarii lui Popa Șapcă.

Popa Șapcă

Popa Șapcă din Celei (azi devenit cartier al Corabiei), Olt a fost preot, haiduc și revoluționar. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia.

Este unul din organizatorii Marii adunări populare de la Islaz și conducătorul cetelor de haiduci.

Ridică la luptă țăranii și devine unul dintre conducătorii armatei revoluționarilor.

După înăbușirea revoluției de la 1848 este surghiunit, plecând în exil câțiva ani.

Revine și este curator pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, apoi din 1864 devenind (la recomandarea lui Dimitrie Bolintineanu) chiar stareț al mănăstirii Cozia.

I se dusese vestea de mucalit și mare gurmand, se spune ca mânca câte un curcan la masă.

Mai multe străzi din orașele României îi poartă numele (Blaj, Botoșani, Brașov, București, Câmpina, Focșani, Găești, Pitești, Slatina, Timișoara sau Târgu Jiu). De asemenea Penitenciarul “Popa Șapcă” din Timișoara îi poartă numele precum și cartierul Popa Șapcă din Pitești.

Alti haiduci, mai din vechime:

Baba Novac

 

Baba Novac (n. ca. 1530, Poreč, Serbia – d. 5 februarie 1601, Cluj; pronunție [pron. ba-ba no-vac] de la babà = „tată” în turcă) a fost un haiduc mercenar sârb, luptător consecvent contra Imperiului Otoman, căpitan al oștii de haiduci din armata lui Mihai Viteazul.

Este erou național al Serbiei și respectat ca personalitate militară în România. În 1601, aflat în solie, este arestat de autoritățile (Dieta) maghiare din Cluj, judecat sub motivație de jaf, condamnat la moarte și ars pe rug în cetatea Clujului.

 

S-a născut în jurul anului 1530, în Serbia, în satul Poreč (actual Donji Milanovac), pe malul Dunării, aproape de Cetatea Severinului din mamă româncă (din familia Basarabilor) și tată sârb, pretendent într-o perioadă la tronul Serbiei.

A urmat cursurile școlii de la mănăstirea din Poreč, ajungând să vorbească fluent slavona veche. Vorbea deasemeni românește și grecește.

Baba Novac a fost un vajnic luptător împotriva otomanilor, haiduc în Serbia, apoi în Oltenia, a intrat în slujba lui Mihai Viteazul, în timpul atacului armatei lui Mihai asupra garnizoanei turcești din Ada Kaleh și i-a rămas fidel până la moarte.

 

Prima sa misiune, care l-a ridicat în rândul celor mai apreciați oameni ai lui Mihai Viteazul, a fost incursiunea din primăvara anului 1595 când în fruntea a 700 de haiduci a trecut Dunărea, a înaintat pâna la munții Balcani, ca să aștepte oastea turcească condusă de Hasan Pașa care trecea munții pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan. Baba Novac a atacat această oaste punându-l pe fugă pe Hasan și luând căruțele și caii, armele și toată comoara.

După această victorie Baba Novac primește cinstea voievodului care îl are aproape de sine în toate luptele. Astfel, îl găsim alături în bătălia din 18/28 octombrie 1599 la Șelimbăr, unde nemaiavând răbdare să aștepte tratativele începute între episcopul Malaspina, sol al cardinalului Andrei Bathory și Mihai, atacă prin surprindere, contribuind la victoria obținută de Mihai. A fost descris împăratului Rudolf al II-lea ca unul dintre cei mai apreciați ostași.

 

În anul 1600, Baba Novac este trimis de Mihai în Banat, în părțile Lipovei, unde este victorios în mai multe lupte. Apoi îl însoțește în Moldova, unde Mihai îi încredințase urmărirea lui Ieremia Movilă. Baba Novac ocupă teritoriul Moldovei și instalează o garnizoană în orașul Iași. În tot timpul campaniei, rapoartele comisarilor împăratului Rudolf al II-lea ni-l arată pe Baba Novac ca pe unul dintre cei mai apreciați ostași. Urmează cucerirea teritoriului până la Camenița și Hotin.

A luptat alături de Mihai Viteazul în lupta de la Mirăslău, apoi în 9-19 septembrie 1600 în fruntea unui detașament din apropiere de Ploiești, la Năieni, reușind să întârzie cu zece zile înaintarea polonezilor, luptă apoi la Sărata, Năieni, pe 20 octombrie la Bucov, pe Teleajen, ca la sfârșitul lunii noiembrie să se afle la Curtea de Argeș.

 

Sfârșitul:

În timp ce se afla cu o solie, Baba Novac a fost arestat de Dieta din Cluj (formată din aristocrația maghiară) și condamnat la moarte în Cluj, fiind executat prin ardere pe rug la data de 5 februarie 1601. O statuie a lui Baba Novac se găsește în dreptul Bastionului croitorilor din Cluj.

Motivul arestarii fiind gestul de tradare al lui Baba Novac, care prin preotul ortodox roman Sascu, a trimis o scrisoare Pasei din Timisoara, in care, contra cost, ii promitea acestuia ca il va instiinta de momentul prielnic, cand turcii vor putea ataca si ocupa orasele transilvanene Caransebes si Lugoj.

 

La 5 februarie 1601, ora 10 a.m. Baba Novac a fost ars pe rug, după care trupul i-a fost tras în țeapă și expus în dreptul fortificației orașului.

Baba Novac a fost arestat de Ștefan Csaky, unul dintre conducătorii grupării nobiliare care urmărea răsturnarea situației politice din Transilvania. S-a păstrat și consemnarea cheltuielilor făcute cu execuția: “am dat țiganilor pentru că au schingiuit, au torturat, au fript și au tras în țeapă pe Baba Novac și pe preotul fl. 7 d. 50 s…t Am plătit pentru Baba Novac și preotul, celor 2 călăi fl. 3. Am plătit lui Luca aciul (lemnarul), pentru că a cioplit țeapa pentru Baba Novac fl. 2″.

Execuția a avut loc în prezența autorităților, nobililor și a generalului mercenar Gheorghe Basta care urmărise execuția de la fereastra unei case din piața orașului punându-l apoi în țeapă pe Drumul Feleacului, pe locul numit azi Piața Baba Novac.

 

La câteva zile după lupta de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor spre orașul Cluj care se supune imediat, parte dintre nobilii maghiari acoperindu-l cu lingușeli, parte fugind unde au văzut cu ochii. Aflând locul unde a fost tras în țeapă, Mihai Viteazul pune un steag în amintirea bravului ostaș și haiduc. În jurul moșiei dăruite lui Baba Novac de către Mihai Viteazul s-a dezvoltat cartierul craiovean Brazda lui Novac.

 

Fiii săi (Novăceștii), au fost la rândul lor aprigi luptători antiotomani și protectori ai poporului. A avut un frate, Radovan, și mai mulți fii, dar cu fiul cel mare, Gruia Novac (despre care s-au scris atâtea balade și s-au țesut atâtea legende), a apucat să haiducească și să lupte împreună.

În anul 1936 a fost ridicată la Cluj o troiță pe locul în care fusese expus trupul neînsuflețit al mercenarului sârb. Aceasta purta inscripția:

“În acest loc a fost tras în țeapă Baba Novac generalul lui Mihai Viteazul, după ce a fost ars pe rug în Piața Clujului împreună cu duhovnicul său în ziua de 5 februarie 1601. Recucerind Ardealul Voevodul Mihaiu a așezat aci între 11-16 august 1601 un steag în cinstea marelui și viteazului său slujitor. Ridicatu-s’a această troiță în Ziua Eroilor 21 Maiu 1936.”

Gruia Novac

Gruia Novac a fost fiul cel mare al lui Baba Novac.

Gruia Novac și frații săi (Novăceștii) apar plasați la început în pădurile Bucovățului, pe dealurile din jurul Craiovei. Mai târziu, apar trași spre munte spre partea muntoasă a județelor Gorj și Mehedinți.

În prima jumătate a secolului al-XVII-lea, după moartea lui Mihai Viteazul și a lui Baba Novac, au dus lupte împotriva turcilor și tătarilor.

 

S-au păstrat până în zilele noastre balade despre Gruia Novac, una dintre ele fiind culeasă de Petre Dulfu în perioada de profesorat la Turnu Severin:

“Dinspre munții Lotrului, / Prin strâmtoarea Oltului, / Cine se coboară-n cale, / Către Dunăre la vale? / Colo-n Munții oltenești, / Sus, la curți mari novăcești, / Plimbă-mi-se prin ceardac, / Trist, feciorul lui Novac: / Din ochi negri lăcrămând, / De la inimă oftând.”

 

În Moldova este un obicei de Anul Nou închinat Novăceștilor numit ” Banda lui Novac”.

 

Iorgu Iorgovan

 

Iorgu Iorgovan (Iovan Iorgovan) a fost un haiduc legendar, care a trăit probabil înainte de secolul al XVIII-lea, cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Aproape toate peșterile importante din zona Munților Mehedinți și culoarul montan al Cernei, în special în jurul localităților Orșova, Baia de Aramă, Băile Herculane și Tismana, apar în folclorul local ca locuri de refugiu ale acestuia.

Ei, v-a placut?

Si-am incalecat pe-o sa

Si v-am spus povestea-asa.

Mai departe spune-o Dumneata.

Copyright © - 2015 - Casa Lacului Malaia
Powered by Info3D, Pensiunea Indra

Utilizăm cookie-uri pentru a vă oferi cea mai bună experiență online. Prin faptul că sunteți de acord să acceptați utilizarea cookie-urilor în conformitate cu politica noastră de cookie-uri.

Privacy Settings saved!
Setările de confidențialitate

Când vizitați un site Web, acesta poate stoca sau prelua informații din browserul dvs., mai ales sub formă de cookie-uri. Controlați-vă serviciile Cookie personale aici.

Aceste module cookie sunt necesare pentru funcționarea site-ului web și nu pot fi dezactivate în sistemele noastre.

Pentru a utiliza acest site web, folosim următoarele cookie-uri tehnice necesare
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Refuz tot
Accept tot